Trei copii, o bunică și anii din spate

Oricât ai încerca să explici unele momente în cuvinte, nu-ți iese. Și atunci faci doi pași înapoi. Tocmai ce am plecat de la bunica celor trei copii pe care îi cunoașteți — Adi și cele două surori ale lui. Poate vă aduceți aminte de ei. Poate unii dintre voi ne-ați certat că le-am dus pufuleți. De cele mai multe ori, ceea ce nu se vede — și încerc să explic asta de fiecare dată — este că, în spatele unor imagini, există mai mult: lacrimi, durere, oboseală, neputință și speranțe care, uneori, se sting prea devreme. Da, l-ați văzut pe Adi lăcrimând. Motivul era bunica lui. Nu înțelegea de ce cei de la spital nu i-au dat drumul mai devreme și a trebuit să-i explicăm. Am insistat, de altfel, să o aprecieze mai mult — pentru că cele două nepoate erau, poate fără să realizeze, dezinteresate de absența ei. Le-am spus că, chiar dacă nu este cea mai bună bunică din lume, este bunica lor și i-a crescut de când erau mici. Îmi permit să spun asta pentru că nu mi-am permis niciodată să-i cert. Cum să-i cerți pe niște copii pe care îi cunoști de zece ani? Noi ne-am ocupat inclusiv de înmormântarea tatălui lor. Îi vizităm de două-trei ori pe lună, de ani de zile. Dacă stai să calculezi, sunt sute de momente petrecute împreună. De ce pufuleți? De ce lucruri pe care mulți nu le-ar accepta? Pentru că normalitatea noastră nu seamănă cu normalitatea lor. Mâncare primesc săptămânal, chiar dacă nu filmăm fiecare moment. Nu putem transforma viața lor într-un film. Și nu doar pe ei. Bunica, unchiul, mătușa — i-am sprijinit pe toți. La un moment dat s-a făcut un efort mare și li s-a achiziționat o locuință în sat. Au fost susținuți cu panouri fotovoltaice, curent și lemne de foc. Doar că toate acestea nu se văd. Se vede doar ce lipsește. În seara aceasta trebuia să încheiem campania de colectare a alimentelor, împreună cu Banca pentru Alimente Craiova, dar nu am putut pleca acasă fără să trec pe la bunică — să văd cum este, când va fi externată și dacă va avea cu ce să ajungă acasă. Pentru că da, ne pasă. Toate cazurile sunt vizitate atunci când ni se cere ajutorul, iar cazul lor a fost unul special. De aceea am mers atât de des. Poate că, uneori, alți copii din comunitățile pe care le sprijinim nu au fost la fel de bine îmbrăcați — și ne asumăm asta, dacă e să o numim o vină. Înainte de orice, alegem să fim oameni. Cu empatie, dar și cu maturitate. Nu arătăm imagini doar de dragul de a arăta ceva, ci pentru că asta simțim în acele momente. Referitor la bunică — sperăm din suflet să fie externată în curând. Am trecut pe la ea, i-am lăsat câte ceva și ne dorim să știm că va fi bine. Asta după ce, în ultimele trei zile, am stat câte 12 ore în picioare, am vorbit cu oameni și am strâns alimente, ca să putem duce mai departe, acolo unde este nevoie. Vom continua să mergem înainte și să nu întoarcem privirea. Pentru că, uneori, cel mai greu nu este să ajuți, ci să rămâi indiferent.