Tatăl care rămâne, pentru că nu poate altfel

Aproape nimeni nu vorbește despre efortul unui tată care, atunci când e lăsat sub cerul liber cu un copil în brațe, face tot ce îi stă în putință ca acel copil să crească. Astăzi l-am cunoscut pe Nea Gigi, un om care zâmbește necazului și vorbește cu lacrimi în ochi. Soția a plecat fără să se uite în urmă, deși împreună aduseseră pe lume un copil și își promiseseră că îl vor vedea crescând și se vor bucura de fiecare reușită a lui. L-am văzut cum își crește copilul printre picăturile de ploaie care cad neîncetat pe holul lung al unei case reci și pline de neajunsuri. Nu vorbește prea mult despre cât de greu o duc. Uneori, de rușine. Alteori, gândindu-se că poate copilul ar înțelege ceva din vorbele lui. Nicu, cum îi spun ai casei, e un suflet bun, dar nu reușește să înțeleagă ce se întâmplă în jurul lui. S-a născut un copil special. Poartă în suflet dorul de mamă și dragostea tatălui, dar nu le poate exprima aproape deloc. Nea Gigi ar muta munții din loc, dar situația îl ține acasă, lângă copil, în locul în care ar fi stat o mamă să-l îngrijească. N-a fost să fie. Într-o zi a căzut în genunchi în fața fratelui și l-a rugat să nu-l lase la greu. Fratele nu a putut trece peste lacrimile care își făceau cărare pe obrazul lui. O duc foarte greu. Singurul venit este ce câștigă fratele mai mare din munca cu ziua. Astăzi, spre exemplu, abia au avut ce pune pe masă. N-a știut nimeni. Nea Gigi ne-a spus abia după ce și-a șters ochii, apăsând tare, parcă să oprească fiecare lacrimă: „Vă rog să mă scuzați, dar și eu sunt om și simt că nu mai pot. Nu știu cum am ajuns aici. De când părinții noștri nu mai sunt, parcă așa a fost să fie: să rămânem ai nimănui. Nu credeam că o să ajungem să așteptăm o mână întinsă, căci uitați-vă la noi, cât suntem de mari. Oricine te-ar judeca: «Dă-i, mă, drumul la muncă!», ar spune. Dar pe ăsta micu, cui să-l las? Sunt nopți în care nu dorm, gândindu-mă ce-i pun mâine pe masă. Eu m-am lăsat și au fost zile în care n-am mâncat, dar Nicu n-a simțit ce înseamnă lipsurile. Pentru el fac tot. Aș fi în stare de orice. Nu pot pleca de acasă. I-am spus și fostei soții: rămâi tu, hai să-l facem bine. Eu promit că aduc tot ce pot, doar să nu ne lipsească nimic. N-a vrut să asculte și a plecat." „Uitați-vă la mine. Simt că nu mai pot. Uneori parcă ajung la capătul drumului, dar mă întorc de fiecare dată, fiindcă îmi amintesc ce am acasă și nu-l pot lăsa al nimănui. Are mai puțin de cinci ani și, de un an, se tot uită spre poartă. Poate, poate se va deschide și va vedea iar ochii mamei cum îl privesc și îl strigă. De când a plecat, nu l-am mai auzit spunând un cuvânt. Parcă și vorba a plecat odată cu ea. Eu nu-i mai simt lipsa, dar el se topește. Cât a fost lângă el, eram și eu întreg. Îl vedeam fericit. Acum, când se uită prin geamul crăpat, mă topesc lângă el, fiindcă văd că nu pot să-i ofer nici măcar chipul mamei." Tăcere. Dar unde e o mână de bine, se strânge alta și încă una. Și, încet, se schimbă ceva.