Tanti Ioana: o viață dăruită copiilor nimănui

Tanti Ioana mi-a rupt sufletul. Încă de când am intrat pe ușă, am înțeles că nimic nu era despre ea și despre ce se întâmpla acasă. M-a privit lung, apoi a tăcut. Parcă aștepta să spun eu ceva — să-i spun ce face Adița, cum se simte Elena și dacă Maria este bine, pentru că nu-i văzuse de câteva zile. Își aducea aminte cum Adi o privea cu lacrimi în ochi și o întreba: „Mamaie, când vii acasă?". Chiar dacă legătura dintre ei nu este una obișnuită, ca între un nepot și o bunică, pentru acei copii ea a fost mai mult decât atât. Le-a fost mamă. „Domnul Cristi, ați fost pe la ei? I-ați vizitat? Oare au avut ce mânca? Ce or fi pus ei pe masă? Aseară ce au făcut?" Nu știu, poate că mă înțelegeți greșit. Sau poate cei din jur mă arată cu degetul și spun: „Nu știi cum să-i crești". Dar vă întreb și eu ceva: Maria are 16 ani. Pe ea cine a crescut-o până acum? Să nu uite cei din jur că sunt copii ai nimănui, crescuți fără părinți. Mi-am pierdut copilul când Adița avea, nu știu… doi ani. Nici nu și-l mai aduce aminte pe tatăl său. Apoi mama lor a plecat. I-a fost teamă să rămână — nu știa cum să se descurce, era doar o copilă. Și am înțeles-o. N-am judecat-o niciodată, nici măcar n-am căutat-o pentru alocații. Așa cum am putut sau n-am putut, i-am luat de mână și i-am dus pe rând la grădiniță, apoi la școală. Eu, femeie fără carte, n-am știut cum să le dau o educație. Poate de asta nici n-au înțeles întotdeauna ce este viața și cum ar trebui să se comporte. Mulți m-au judecat că nu am știut să fac una sau alta. Dar nu mă gândeam că sfârșitul vine atât de repede. Am ascultat-o și încercam să înțeleg ce spune. „Despre ce sfârșit vorbiți, tanti Ioana?" — „Indiferent ce mi-ar spune medicii, să știți că nu mă simt bine. În corpul meu ceva se întâmplă. Inima îmi bate tare, am avut apă la plămâni. Condițiile în care stăm nu sunt prea bune, dar cine să înțeleagă asta?" Poate că a fost vina mea, sau a noastră, că n-am știut ce să facem în viața asta, cum să ne clădim un trai mai bun. Dar mai presus de toate, mi-am dat ani din viață pentru copiii ăștia trei, doar ca să-i văd mari. Acum, de când fetele au crescut, nu mă mai ascultă. Probabil sunt bunica aia bătrână care nu știe nimic, iar ele le știu pe toate. Mai puțin cum să își pună un ou în tigaie. Pentru că, uneori, nu se găsește nici acela. Poate am avut doar un singur ou și m-am uitat lung la el — dar m-am bucurat când i-am văzut pe ei că s-au săturat. Nimeni nu știe prin câte au trecut copiii ăștia alături de mine. Am stat mult timp fără curent. Poate de asta s-au și sălbăticit puțin. Acolo sus, pe dealul acela unde aproape nimeni nu ajunge, oamenii m-au judecat de multe ori. Dar ce puteam să fac? Acolo a rămas de la tata. Acolo mi-am crescut copiii și tot acolo am ales să-mi cresc și nepoții. Puteam, bineînțeles, să-i dau pe mâna statului. Dar cum să lași niște suflete ale nimănui pe mâna unor străini, câtă vreme sunt ai copilului tău și ai nurorii care, repet, chiar dacă a ales să plece, eu n-am judecat-o niciodată? „Vă rog din suflet, dacă puteți, treceți măcar câteva minute pe la ei. Să le duceți niște făină, un colț de pâine, nimic în plus. Și știți ce v-aș ruga? Stați măcar cinci minute cât să mănânce, să știu și eu că au mâncat." Așa stăteam și eu uneori și îi priveam. Câteodată de la geam, alteori dintr-un colț al casei. Mai strigam la ei: „Maria, Adi, Elena, treceți odată la masă!" Mă priveau lung, de parcă îi certam — dar numai eu și sufletul meu știam că toată cearta asta era doar pentru ei, să mă asigur că mănâncă și că nu duc lipsa pe care am dus-o eu de atâtea ori. Am stat și am ascultat-o minute întregi. Dânsa vorbea, iar eu nu îndrăzneam să spun nimic. Analizăm cu sufletul fiecare cuvânt și îmi dădeam seama cât de tare doare. Și cât adevăr se ascunde în graiul ei. Pentru că, într-adevăr, are dreptate. Nimeni nu a cunoscut durerea prin care a trecut și fiecare pas pe care l-a făcut, călcând uneori și pe cioburi, doar ca să-i țină pe ei în brațe. În jurul ei, alte suflete împărțeau același salon, același necaz și aceleași gânduri. O ascultau în liniște, ca pe o poveste. Dar nu era o poveste. Era viața ei. M-am retras pentru câteva minute și am pregătit repede câteva plăsuțe cu ce am putut aduna. Nu de dragul gestului, ci pentru că, uneori, când înțelegi durerea unui om, nu poți pleca mai departe ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. În zilele următoare vom ajunge și pe la Adița. Perioada aceasta ne-a prins mai mult decât aglomerați, dar printre toate drumurile ne găsim mereu timp și pentru ei. Pentru că, mai presus de orice, îi avem la suflet. Și sperăm din suflet să o mai vedem pe tanti Ioana și să o ascultăm mulți ani de acum înainte.