Nea Costică și ușile care rămân închise

Dacă ar putea pereții să vorbească. Sau măcar să-ți șoptească. Câte gânduri își face un om pe un pat de spital — ai scrie biblioteci întregi. Eram cu sufletul la gură. Așteptam să ajung la nea Costică. Nu-l mai văzusem de mult, iar când mi-a spus că este din nou în spital, am simțit o tristețe apăsătoare, la care aveam să mă gândesc zile întregi. Într-o duminică liniștită, am ales să o petrec alături de omul care, la un moment dat, mi-a trasat o direcție în gândire. Nici măcar nu l-am anunțat că vin. Știam doar etajul și salonul. În timp ce urcam, am văzut multă agitație în dreptul unei uși. O fetiță plângea și părea că strânge un zid în brațe. Nu știam ce își imaginează, dar aveam să înțeleg curând. Inima îmi bătea tare. Mai trăisem aceeași imagine, cu mulți ani în urmă, și de atunci mi-a rămas tipărită undeva adânc în suflet. Când am aruncat privirea în dreapta, cineva își scria ultimele cuvinte pe o foaie ruptă. Un capitol care avea să se încheie brusc. Iar fetița de afară își pierdea toate amintirile. Nu am știut cum să reacționez. Aș fi vrut să o îmbrățișez, să-i spun că nu e singură. Dar eram un străin. Am stat minute în șir privind-o. Simțeam că trăiam același necaz. Tristețea o împărțisem pe jumătate, iar în bagajul meu adunasem lacrimile ei. Am îndrăznit doar să-i spun: „Te rog, liniștește-te. Viața ne aduce și urcușuri, și coborâșuri. Iar când urcăm scările ei, trebuie să ascultăm ce ne spune fiecare treaptă. Pentru că, la final, cu asta vom rămâne — pașii din care am învățat câte ceva." Am văzut cum s-a luminat la față. M-a privit fix și mi-a dat din cap, mulțumindu-mi. N-a avut curaj să spună un cuvânt în plus. Am lăsat-o acolo, în umbră, să-și ducă durerea până la capăt. Apoi am mers către salonul lui nea Costică. Când am intrat, era întins în pat, privind spre tavan. Atât de schimbat față de cum îl văzusem ultima dată. L-am strigat și l-am văzut cum se luminează. — Ce faci, bre nea Costică? Tot în pat? — Ce să fac, Cristi? Te așteptam. De fiecare dată când se deschidea ușa, aruncam privirea, dar am zis că e iar asistenta. A tăcut puțin, apoi a continuat: — Îmi e greu. Și parcă sunt tot mai departe de casă. Câte uși se deschid pentru fiecare om, dar pentru mine, aproape niciuna. Știi cum e viața. Când n-ai copii, ușile rămân mereu închise. Iar străinii — de ce te-ar vizita? Noroc cu dumneata, că mai deschizi o ușă din când în când. Se chinuia să nu plângă. Îl vedeam tremurând. Bărbia îi era lăsată, și când încerca să spună ceva, se abținea cu greu să nu lase lacrimile să-i curgă. — Soția e acasă? am întrebat. — E acasă, dom' Cristi. Mă așteaptă și ea, săraca, că nu se mai descurcă. Eu mă plimb din spital în spital de parcă aici vor să mă țină. Azi fac o săptămână și nu știu până când. Singura teamă e că am venit pe picioarele mele și nu știu cum o să plec. Zi de zi mă simt tot mai rău. Am încercat să-l încurajez, chiar dacă privirea mi se pierdea în altă parte. Nu aveam puterea să-i recunosc că tot ce spunea era adevărat. Îl vedeam schimbat. Și, undeva adânc, mă simțeam vinovat că nu-l mai vizitasem. Uneori simți acest nod în suflet doar când te oprești. Oamenii pe care îi vezi des ajung să-ți devină parte din viață, chiar dacă până atunci nu-i cunoșteai. Nea Costică a fost și el, mult timp, un om al nimănui. Dar de fiecare dată când mă zărea, mă privea ca pe copilul pe care nu l-a avut. Sunt oameni lăsați într-un colț al vieții, de care nimeni nu mai întreabă. Uneori strigă în tăcere după ajutor. Un om judecat de cei din jur fără să știe povara din spate. „De ce nu muncește?", aud unii spunând. Dar nimeni nu știe cât duce în spate un om care, luni de zile, are spitalul drept casă. Nea Costică mi-a spus că îi este greu și că nu se mai ajunge cu nimic. Vom încerca să o vizităm și pe soția lui, dacă nu se va întoarce prea curând acasă. N-am avut puterea să-i spun ce văzusem pe hol. Era deja prea trist. Fiecare amintire îl atingea direct în suflet. Să vă faceți timp, oricând puteți, și pentru cei străini. Chiar și un vecin singur, dacă îl vedeți în prag, întrebați-l ce mai face. Poate are luni bune de când se întreabă și el: „Al cui sunt pe acest pământ?" Să nu uităm că sunt suflete ca și noi.