Nea Costică: când orbul a învățat să vadă din nou

Când l-am cunoscut, nea Costică nu vedea deloc. Deși nu e foarte în vârstă, viața l-a dus în stânga și în dreapta, fără să-l întrebe dacă era pregătit. A muncit pe unde a apucat — la oameni prin sat, cu vitele, cu ziua — câștigându-și traiul tot mai greu, an după an. Dar viața îi mai pregătise o încercare, una peste care era aproape să nu mai poată trece. Într-o zi, pur și simplu n-a mai văzut. Ținem minte cum povestea că mergea pe marginea drumului, fără să-și dea seama unde ajunge, până când a căzut într-un șanț, aproape de un pârâu. Ar fi putut rămâne acolo zile întregi, fără ca nimeni să-l caute sau să-i ducă dorul. Acasă nu a avut aproape niciodată prea mult. Fără curent, cu geamuri crăpate și ziduri la fel de îmbătrânite, ne-a spus că a reușit de fiecare dată să accepte că asta-i viața lui. Se mulțumește că în fiecare dimineață se trezește. Și are o bucurie aparte atunci când reușește să întindă o mână de ajutor, fără să ceară nimic în schimb. Cuvintele lui ne-au rămas în minte: cel mai împăcat se simte atunci când oferă, nu când primește. Pentru că atunci când primește, se simte îndatorat — și, de multe ori, rușinat. Ne-am hotărât să-i redăm vederea. Am mers împreună la o clinică privată și l-am operat, asigurându-i toate costurile. Acum pregătim o nouă intervenție, cu gândul de a duce binele până la capăt și de a-i reda vederea complet. Nu așteptăm nimic în schimb. Nu facem aceste lucruri pentru aplauze — ci pentru că așa e omenește. Să ajutăm atât cât stă în puterea noastră. Povestea lui nea Costică nu e singura. Lângă el, mulți alți oameni ne așteaptă. O bătrână nevăzătoare care nu a ieșit din casă de mult prea mult timp. Un domn care a rămas pe drumuri, fără buletin, fără nimic — care ne-a spus simplu, cu ochii în lacrimi: „Astăzi n-am mâncat. Nici ieri." O bunicuță nevoită să plece din nou de acasă, după o ceartă care s-a reaprins. Și o familie — un tată bolnav și doi copii care vor să meargă la școală, dar n-au haine de iarnă. Au venit frigul și zăpada, iar ei poartă încă încălțăminte de vară. Tatăl nu știe ce să le spună atunci când copiii îi spun, înfrigurați, că îi dor picioarele. Fumul sobei se vede tot mai rar, pentru că lemnele se termină. Poveștile continuă. Uneori avem resurse pentru ele, alteori încercăm să facem imposibilul și să nu întoarcem privirea.