La 76 de ani, mănâncă trei ouă ca să-și ajute fiica

În spatele cuvintelor se ascund momente greu de explicat. Mă privea fără să spună nimic și, totuși, avea atât de multe de transmis. Tremura și mulțumea, fără să se uite măcar o clipă dacă i-am adus sau nu ceva. Are 76 de ani și multe amintiri care o leagă de familie, de trecut și de durere. „Știți ce vă rog? Să nu afle că am apelat la dumneavoastră. Mă ceartă din orice, dar nu întreabă niciodată dacă mai rezist. Știe doar să-mi ceară: ba că nu-i dă bărbatul, ba că îi cere fiul, ei nu se ajung niciodată." Se uită la mine: „Mamă, dă-mi!" Și nimeni nu ar putea înțelege cum reușește. De câțiva ani se luptă cu o boală grea, care o ține legată de cele două cămăruțe friguroase. — Ce ați mâncat astăzi? Nu a știut ce să-mi spună. Cu greu s-a ridicat și mi-a zis: „Haideți cu mine, vă rog!" M-a dus până la frigider, unde am văzut trei ouă și un pateu pe jumătate, deschis probabil cu o zi sau două înainte. Am aruncat privirea în spate și am văzut-o lăcrimând, apoi tremurând. „Iertați-mă, domnule Cristian, nu mă pot abține. De ani buni asta mi-e mâncarea în fiecare zi, căci are rate și trebuie să o ajut. Dacă nu o fac, are probleme cu soțul și tot așa. Mă las pe mine, numai să-i văd că sunt bine, dar nu mai pot!" Ne-am așezat și am povestit câte una-alta. „Mi-e așa rușine, cu ce să vă servesc?" Am băut un ceai cu dânsa. Avea gustul amintirilor din copilărie, cu mâini calde și reci în același timp, încercate parcă de greutăți de neexplicat. A rămas fără soț în urmă cu mulți ani și nu a putut să-și ducă bătrânețea în liniște. O vizitez de o bună vreme și, uneori, mai am un schimb de priviri cu un nepot, dar cam atât. Nu am îndrăznit să-i spun nimic. Ați simțit vreodată acea rușine pentru un necunoscut, știind că, de fapt, lui ar trebui să-i fie? Mă tot gândesc la dânsa ca la o bunică. Deseori, o pâine i-a fost de ajuns. Restul a refuzat, spunând că avem greutăți cu toții și că parcă sunt tot mai multe. Am consolat-o, spunându-i că fac asta pentru sufletul bunicilor mei, și nu a mai refuzat. În stânga și în dreapta noastră există oameni a căror poveste nu a putut fi rostită de teamă. Suferă în tăcere și preferă să tacă, crezând că ziua de mâine va aduce ceva mai bun. Dar așa pleacă dintre noi, visând la o speranță care pare să se fi risipit de mult. Mâinile nu o mai ajută și tremură. Încerc să găsesc o soluție pentru un meniu zilnic pentru ea. Merită, mai mult ca sigur, să aibă parte de o bătrânețe liniștită, din care să plece cu demnitate.