Ionuț: o viață de muncă, fără speranță

Am insistat să-i văd mâinile. Ionuț era vizibil rușinat și nu înțelegea de ce. Bărbat muncitor, aruncat dintr-un necaz în altul la puțin peste 40 de ani. Abandonat de părinți, dat afară din locuința bunicilor, avea să cunoască o față nevăzută a oamenilor — una pe care nu și-o imaginase. „Am fost cioban. Când venea ziua să mă plătească, eram bătut. Trimis în altă parte. Au știut că venisem acolo mai mult pentru mâncare și un acoperiș. Din stradă într-un loc cald — era tot ce îmi doream. Am stat prin ploi, uneori nemâncat, dar nu mă așteptam să primesc bătaie pentru că le-am muncit." Și totuși, încrederea nu îl părăsea — așa că primea o nouă lecție dureroasă de fiecare dată. Cel mai greu moment a venit când a dormit pe ger, în plină stradă. „Ningea pe mine, iar eu mă rugam să prind a doua zi. Mi-a fost rușine să merg în gară — miroseam de la animale — am preferat să stau sub un copac. Când m-am trezit, aproape înghețasem. Cineva sus a ținut la mine." Deși lovit de soartă în repetate rânduri, a sărit în ajutorul semenilor de fiecare dată, convins că așa este omenește. Acum privește cerul și caută un om care să-i înțeleagă durerea. „Am fost lovit de o mașină. Aveam o pungă cu făină în mână. Șoferul mi-a aruncat 10 lei să tac, apoi a plecat fără să-l intereseze." De atunci merge șchiopătând. A crezut că așa a fost să fie și s-a împăcat cu ideea. Dar viața i-a arătat că poate fi și mai rău. Soția lui a fost lovită și ea — a stat aproape două luni în spital. Apoi a început să plângă. Printre lacrimi, ne-a spus că nu o mai recunoaște. Uneori se pierde, alteori delirează. Și cum cel sărac este, de multe ori, pe locul al doilea, au fost învinovățiți. „Ne-au zis că va trebui să plătim spitalul. Noi nu ne permitem o pâine pe masă." În privirea lui Ionuț nu am regăsit nici măcar o fărâmă de speranță. Privea în gol, temător. „Ei zic că suntem vinovați, iar ea merge desculță. De când i s-au rupt ghetele, merge în papucii mei. Sunt grade cu minus afară, iar noi nu avem o haină groasă. Astăzi am făcut mâncare din ce am primit de la o vecină. Mi-e rușine de toți." Jos, lângă pădure, curge un râu. Puțin mai sus, o casă dă să pice. Vor sta acolo până când nu va mai fi în picioare, căci nu le aparține. Îl vedem făcând eforturi mari să o repare, dar totul pare imposibil când nevoile tale se rezumă la o masă pe zi. Atât își permit.