Două surori crescute de bunică, în umbra uitării

Ceea ce vedeți nu este o faptă bună. Este imaginea a două copile care se mulțumesc cu atât de puțin, pentru că viața le-a oferit aproape nimic. Când s-au născut, au deschis pentru prima dată ochii într-o cămăruță fără curent electric, cu un geam spart prin care vântul intra nestingherit. Mai târziu aveau să pășească pe un pământ plin de iarbă, dar atât de noroios la fiecare ploaie, încât fiecare drum devenea o luptă. Nu trecuseră prea mulți ani peste vârsta de șapte ani când tatăl a plecat din această lume — într-un mod pe care puțini l-ar putea anticipa. Într-o seară, când voia să le facă o surpriză celor mici, s-a electrocutat. Și de atunci, viața lor a luat un alt curs — unul pe care ei nu aveau să-l înțeleagă multă vreme. Au rămas patru suflete în casă: mama și cei trei copii — un băiat și două fete. Cu inima grea, privind spre cer și cerând îndurare în serile în care nu se mai ajungea nimic pe masă. Dar într-o zi, mama a plecat și ea. Dintr-un motiv pe care mulți l-ar numi greu de înțeles: a mers la spital, a cunoscut acolo un alt bărbat și de atunci nimeni nu a mai văzut-o. A luat cu ea și alocațiile copiilor. Cea care le era bunică a devenit, inevitabil, mamă. O femeie fără carte, dar cu un simț aparte al ocrotirii — precum găinușa care ține puișorii după ea și nu lasă pe nimeni să se atingă de ei. Cum a putut, le-a asigurat un minim de educație: i-a dus zilnic la școală, parcurgând kilometri întregi pe jos, doar ca să bifeze încă o zi pe băncile clasei. Deseori, cei din sat îi numeau „copiii cu căprița" — aveau o singură capră și se țineau după ea, căci laptele ei era, în multe seri, singura hrană când foamea bătea la ușă sau când răcelile îi doborau. Stau acolo, pe un deal, izolați de restul lumii, de parcă așa a fost să fie. Noi le-am fost aproape în momentele în care se așteptau mai puțin — inclusiv la înmormântarea tatălui, un detaliu pe care puțini îl știu, dar pe care noi nu îl uităm. Am căutat-o și pe mama o bună perioadă, încercând să-i amintim că a lăsat în urmă niște copii care îi plâng urmele. Bunica a fost arătată cu degetul de mulți, fără ca nimeni să se întrebe că nu câștiga nimic din această poveste — ci doar dăruia, cu inima deschisă și cu speranța că, într-o zi, îi vor mulțumi. Acum au venit sărbătorile. Le-am fost aproape și îi vom prezenta de fiecare dată — nu ca să arătăm cum cresc, ci ca să vedem un exemplu de copii care au crescut în brațele mai multor oameni ce le-au întins, rând pe rând, o mână de ajutor. Un Revelion petrecut în întuneric și frig. Câteva panouri de lemn nu fac față iernii când soarele nu zâmbește aproape deloc. În picioare purtau pantofi de vară, rupți — nu pentru că nu ar fi îngrijiți, ci pentru că pe un pământ crăpat și umed, nimic nu pare să reziste prea mult. Zgribuliți, răciți, cu privirea spre poartă — așteptând să vadă cine mai urcă până la ei. Noi le suntem umbră și le vom fi mult timp de acum înainte. Ne-am dori ca, peste ani, să-și amintească de toți cei care au ales să fie prezenți în viața lor.