Doamna Mioara: curaj tăcut și demnitate neînfrântă

Avem nevoie de oameni ca Doamna Mioara să ne aducă, uneori, cu picioarele pe pământ. Cu o voce tremurândă, spune că nu are nevoie de nimic — și totuși simți cum ochii îi lăcrimează, chiar dacă nu o vezi. Știi că acasă, cei dragi nu au întotdeauna ce pune pe masă. Este mamă și erou. Încearcă din răsputeri, în fiecare zi, să reziste. Să spună de fiecare dată „Mai pot și astăzi" și să meargă mai departe. Cu privirea plecată, stă la intrarea unui magazin și, când își face curaj, întinde mâna: „Astăzi, copiii mei poate că n-au mâncat nimic și nu pot merge acasă așa." Știm că mulți ar spune: „Du-te la muncă." Și da, aceasta ar fi normalitatea. Dar ea încă nu poate. O așteaptă o altă intervenție medicală în noiembrie, iar noi vom fi alături de ea și atunci — un nou drum către București, în care vom sta împreună și vom simți împreună. S-a întâmplat des să lăcrimăm în același moment. S-a creat o legătură. Printre cuvinte, am înțeles tot efortul pe care îl depunea zilnic. Deși a fost atât de greu, a trebuit să se ridice. Promisese că nu se va da bătută — căci nu știa pe urmele cui vor călca copiii în lipsa ei. Chiar de când am întâlnit-o, mi-a spus: „Domnul Cristi, îi vedeți? Nu-mi iese unul din cuvânt. Astăzi facem curat, mâine cărăm lemne, ziua următoare mergem cu calul prin localitate și mai ajutăm oamenii cu diverse. Nu putem să stăm. Nu așa am fost obișnuiți." În seara aceasta ne-am auzit din nou la telefon. — Aveți nevoie de ceva? Câteva secunde de pauză. Nu dorea să spună nimic. M-am uitat la ecran, crezând că apelul s-a întrerupt. Dar nu. Se auzea cum vocea tremurândă încerca să articuleze ceva, apoi rușinea s-a instalat: „Nu, domnul Cristi... la cât m-ați ajutat. Nici dumneavoastră nu o să puteți la infinit. Lăsați, că mai am nevoie de dvs. Trebuie să mergem iar la spital. Și-mi sunteți alături. Mai ies acolo, lângă centru. Mai privesc oamenii în ochi. Și poate îmi vor înțelege durerea. Până la urmă, suntem oameni și trebuie să ne ajutăm între noi." „Mă știți ce inimă am. Am dat bună ziua și celui care mi-a spus vorbe grele. Și chiar și-o pâine din cele două pe care le-am avut în pungă. Am oferit la rândul meu. Nu o spun ca pe o laudă — am reușit să înțeleg durerea celor din jur mai bine ca oricine." „Știți de ce? Pentru că într-un moment în care am crezut că mie nu mi se poate întâmpla nimic, am închis ochii. Doar o minune a făcut ca eu să trăiesc." „Uneori nu mă recunosc. Alteori sunt atât de mulțumită că am rămas, chiar și așa. Și știți când simt că trăiesc? Atunci când îmi privesc copiii și nepoții în ochi și aud: «Mamaie, mami, te iubim.» Atunci inima bate puternic, mai mult decât vă imaginați." „Și nu, nu mai am nevoie de nimic. Vă rog. Numai dacă aveți drum către mine. Poate." Apoi a închis. Am simțit că nu mai poate spune nimic și am înțeles. Nevoile sunt mari într-o casă în care multe guri se așează la masă. Chiar dacă Doamna Mioara nu are curajul să o spună.