Constantin: singur, în frig, fără lumină

Cu greu mai înțelege ce se întâmplă în jurul lui. Viața nu l-a pregătit pentru ziua de mâine și, cu atât mai puțin, pentru necazurile care aveau să-i bată în poartă. Sunt ani buni de când pășește tot mai greu. A pierdut, pe rând, tot ce i-a fost mai drag: viața de altădată, soția și, mai apoi, piciorul. A privit spre cer, dar n-a arătat cu degetul către nimeni. Căci nu avea către cine. Când te simți singur, dar totuși mai ai oameni în jur, e greu, dar îți revii. Însă atunci când tot ce vezi în jurul tău este doar golul, acela care nu are nici ecou, nici răspuns, e cu totul altceva. Domnul Constantin nu are pe nimeni. Nici măcar un om care să-i bată în poartă și să-l întrebe, simplu: „Sunteți bine?" Când viața l-a doborât, nu l-a întrebat nimeni dacă mai are puterea să se ridice. Și, deși a încercat de nenumărate ori, locul lui pare acum undeva în umbră, într-o tristețe pe care nu o mai poate explica. Sub un acoperiș prin care plouă constant și într-o cameră tot mai friguroasă, își duce puținele zile rămase. Se uită des în spate și spune că odinioară trăia în lumina reflectoarelor, dar astăzi nimeni nu-și mai amintește de omul care, cândva, era bun la toate și mereu gata să ajute. Astăzi trăiește în frig, fără lumină și, uneori, fără amintiri. Îi e greu să povestească. Își șterge des lacrimile, multe și amare. Vorbește încet, oftează adânc și, dincolo de fiecare cuvânt, se simte durerea unui om care a obosit să mai spere. Când am ajuns la poarta lui și l-am strigat, i-a fost greu să răspundă. A apărut încet, sprijinindu-se, cerându-și scuze că va dura „o vreme până ajunge". „Să știți că n-am un picior. Nu o spun ca pe o scuză, dar mi-aș fi dorit să pot veni mai repede, să nu vă țin în frig." M-a salutat, apoi m-a poftit în casă, rușinat că e „puțină dezordine". Dar nu dezordinea m-a uimit. Ci frigul. Un frig care îți pătrunde în oase și nu mai pleacă. Mi-a fost rușine să-l întreb cum rezistă, dar, de parcă mi-ar fi citit gândurile, mi-a spus: „Aici trebuie să te îmbraci cu multe cojoace, să prinzi dimineața. Dacă așa a fost să fie viața, ce pot să fac?" „Când m-am mutat, era doar un petec de teren. Ce vedeți în jur e făcut cu mâinile mele, așa cum am putut. Dar nu a fost să fie. Soția mi-a murit în brațe, s-a uitat la mine cu ochii mari și m-a rugat să am grijă de mine. De parcă ar fi știut că urma să-mi pierd piciorul." „De atunci n-am mai fost omul de dinainte. Sunt operat la cap, de aceea vorbesc mai greu. Iar zilele astea grele nu mai știu cum să le duc. De trei luni m-au lăsat și fără curent — nu din vina lor, ci din vina mea, că n-am mai avut de unde plăti. Am încercat să mă încălzesc puțin și m-am trezit cu o datorie de peste 2.000 de lei. Nici lemne nu mai am. De mâncare mai primesc uneori, sunt oameni buni care nu mă lasă, dar în rest... e tot mai frig, în fiecare seară." A tăcut o clipă. „Mi-e dor de soția mea. Vorbele ei m-ar fi încălzit. Acum, în singurătate, și pereții tremură. Și nimeni nu spune nimic. Cel mai greu e când nu-mi mai deschide nimeni poarta. Să vadă dacă mai trăiesc." Nevoile domnului Constantin sunt simple, dar urgente: rebranșarea la curent electric și câteva lemne pentru iarnă. Avem nevoie de aproximativ 5.000 de lei pentru a-i putea reda puțină liniște și căldură.