Bunica Rela: o viață dăruită, o casă pierdută

Ce vă spune privirea bunicii Rela? Nu-i așa că pare un om bun? Unii oameni au înțeles că a avea suflet înseamnă să dăruiești tot, fără să pui întrebări. Astăzi am cunoscut unul dintre acești oameni. O femeie care a vrut binele aproapelui mai mult decât binele propriu. O viață trăită pentru ceilalți. Cu mulți ani în urmă, când credea că viața e lungă și că zilele bune nu se vor sfârși, bunica Rela a ales să aibă încredere în oameni. Acea încredere a costat-o totul. A ajuns în stradă, fără acoperiș, în bătaia vântului și a ploii. Cei în care avusese încredere oarbă au dat-o afară din casă fără nicio urmă de remușcare. Timpul a trecut, iar ea a găsit curajul să creadă din nou. A plecat din locul natal alături de un om bun, care nu a dezamăgit-o niciodată. Pierderea lui a rămas unul dintre marile regrete ale vieții. Dar încrederea ei în oameni nu a murit. Doar că, încet, a fost rănită din nou. Oamenii îi știau slăbiciunea. Orice îi cereai Aureliei, nu te refuza. Îți dăruia din inimă, fără să întrebe de ce. În urmă cu o lună, toată agoniseala de-o viață s-a făcut scrum. Totul. N-a rămas nici măcar o amintire. N-a crezut vreodată că își va petrece bătrânețea sub cerul liber. Visase la o viață liniștită, între oameni care s-o ocrotească. Dar nu a fost să fie. Rămasă singură, fără niciun sprijin, privea neputincioasă spre cer și ruga pentru o fărâmă de îndurare. „Dacă am mers pe un drum cu un om și am văzut că nu are loc de mine, m-am dat într-o parte. Am încercat să nu deranjez pe nimeni. Dar oamenii n-au apreciat. Mi-am cerut iertare și pentru ce n-am greșit. Am simțit că e mai bine așa. Sunt un om cu carte, născută și crescută în inima Bucureștiului. Dar nu m-am lăudat niciodată cu asta. Am vrut să rămân omul simplu, doamna Reli, așa cum mă știau toți. Poate de aceea au avut acces în sufletul meu și m-au lăsat, din nou, în stradă." De când casa i-a ars, simte că nu mai poate. Bătrânețea a ajuns-o din urmă, iar familia lipsește cu totul din peisaj. „Mă uit în stânga și-n dreapta și nu mai cunosc pe nimeni. Doar o familie cu suflet bun m-a primit sub acoperișul lor. Dar până când?" Acum i s-a oferit o căsuță, o cămăruță mică, în care poate sta fără termen. Doar că e goală, friguroasă, cu un geam spart, fără pat, fără aragaz. Cel mai dureros e că toți oamenii pe care i-a ajutat de-a lungul vieții, deodată au uitat-o. „Când nu mai puteam de foame, n-am primit o felie de pâine. Când flăcările mi-au mistuit casa, nu mai știam de mine. Noroc cu familia asta. Ei nu au multe, dar din puținul lor m-au ținut în viață." Acum bunica Rela vrea doar un loc al ei. O cameră caldă, oricât de mică. „Oriunde am stat n-a fost palat", spune. „De aceea mă mulțumesc cu ce mi se oferă."