Bunica Lizica și ușile la care nimeni nu mai bate

Toți ne grăbim, derulăm, trecem mai departe. Și e firesc — fiecare are grijile lui. Dar, uneori, nu mai găsim puterea să ne oprim o singură dată și să ne întrebăm simplu: ei ce fac? Nu vorbim neapărat de copii. În perioada sărbătorilor, de cele mai multe ori, ne concentrăm asupra lor — jucării, dulciuri, zâmbete nu lipsesc. Ei sunt, într-adevăr, întregul univers și merită toată atenția noastră. Dar la ușa vârstnicilor cine mai bate? La ușile închise. La coșurile care nu mai scot fum. La becul care nu se aprinde. La omul care nu se poate ridica din pat. Acolo, de fapt, doare cel mai tare. O bucurie o mai poți face de pe o zi pe alta. Ce nu trăiește astăzi poate trăi mâine. Dar în cazul omului care simte că are zilele numărate, ceea ce nu trăiește astăzi nu va mai avea mâine aceeași șansă. --- Bunica Lizica stă de foarte mulți ani imobilizată în pat. Fără ca cineva să-i deschidă ușa și să o întrebe simplu: „Ce mai faci? Cum ești? Ai mâncat astăzi ceva?" Printre puținele cuvinte pe care le poate rosti, ea avea mereu un răspuns: *„Văd că m-am trezit și azi. Nici nu știu dacă să fiu mulțumită sau nu. Uneori aștept să se termine totul. Nu de alta, dar când nu-ți deschide nimeni ușa și îți treci toată viața prin minte într-o singură zi, devine tot mai greu."* Și cine ar putea să o judece? Proprii ei copii au lăsat-o deoparte, fără niciun venit. *„Nu mă pot bucura nici măcar de pensia pentru care am muncit o viață. Să ajung la anii mei și să trăiesc din mila vecinilor."* *„Noroc cu dumneavoastră, când mai deschideți ușa. Parcă Cel de Sus v-a trimis aici. Pentru asta îi mulțumesc vecinei mele în fiecare zi, că v-a sunat și v-a spus și oful meu."* Toate aceste cuvinte ne răsună în minte și astăzi. Am plecat din casa dânsei cu ochii plini de lacrimi — nu o spunem de dragul poveștii, ci pentru că asta simțim de fiecare dată. Când intri la ea, simți un miros rece, puternic. Nici nu vrem să ne gândim cum este peste noapte, când și geamurile par ușor crăpate. Dânsa ațintește aceeași bucată de tavan, neschimbată de ani buni. Și o ușă șubredă, care se deschide tot mai rar. --- Ne-am gândit să ducem o rază de speranță în astfel de case. Să ajungem cu pilote la bătrânul care tremură de frig. Cu o plăsuță de portocale, ca să simtă mirosul de altădată — coaja pe care o punea pe soba încinsă. Să ștergem, dacă e nevoie, geamul aburit și să privim înăuntru: are căldură? Acolo vrem să ajungem mai des. În casa Lizicăi și în casele altor bătrâni care trăiesc la fel. Vrem să le deschidem și lor ușa. Să stăm, dacă există, „în gura sobei". Să ascultăm poveștile tinereții lor. Să-i vedem, măcar o dată, ridicați pe culmile amintirilor de altădată. Pentru că, inevitabil, într-o zi, mulți dintre noi vom ajunge într-un colț asemănător. Și ar fi bine să știm, măcar puțin, pentru ce ne pregătim.