Bunica Iulica: bătrânețe fără liniște și fără acasă

Bunica Iulica și-a imaginat că bătrânețea va aduce liniște și zile în care grijile vor sta departe. Dar nu s-a gândit vreodată că își va duce zilele în casa unui străin, sub un acoperiș pe care nu-l cunoaște. În capătul scării am văzut un om firav, dar blând, cu ochii mari și înlăcrimați. Abia îndrăznea să spună „poftiți înăuntru", căci locuința nu îi aparținea. Un alt suflet, încercat și el de multe greutăți, o primise să trăiască în aceeași cameră, cu pereți umezi și plini de igrasie. Așa au ales să-și ducă amarul de pe o lună pe alta, spunându-și seara vorbe de alint, ca să țină amărăciunea departe. Împreună au ales să plângă și să-și golească sufletul de tot ce viața a ales să le pună în față. Am pășit în micuțul imobil încercând să înțeleg pe unde ar trebui să calc. Lumina lipsea, iar mirosul puternic de umezeală te obosea din prima clipă. M-am așezat pe pat și nici măcar nu am apucat să întreb ce s-a întâmplat. Glasul tremurând și lacrimile aveau să spună, secundă cu secundă, momentele care au încercat-o și clipele în care a fost nevoită să doarmă sub cerul liber, alungată de multe ori din propria locuință cu vorbe grele care încă atârnă în sufletul firav. Nu pot înțelege cum o bunică trecută de 70 de ani nu-și mai găsește liniștea și tremură numai când aude cuvântul „fiu" sau „noră". Ar vrea să înțeleagă și dânsa, dar nu poate. „Am fost bună numai când aveam să le dau câte ceva. Nu m-am gândit că la vreme de bătrânețe voi sta afară, în ploaie. Oare ce mă făceam, dacă femeia de lângă mine nu mă vedea într-o seară în care mi s-a făcut rău? Stăteam într-un colț, am ridicat privirea și am cerut ajutor — simțeam că nu mai pot." Gânduri grele au încercat-o și nu le poate rosti cu ușurință. „Nu mai vedeam viața, viață. Parcă tot trecutul mi-a fost șters dintr-o clipă." A adus pe lume patru copii, fiecare pe drumul său, iar cel primit în propria locuință „nu mai are ochi să mă vadă". Trăiește dintr-un mic ajutor social. De văzut, aproape că nu mai vede. „Noroc că sunt un om firav și deloc pretențios, căci altfel nu știu ce m-aș fi făcut. Nu mă plâng, dar au fost atâtea zile în care am răbdat de foame și, uneori, de sete, încât ați crede că spun doar ca să mă credeți." „Într-o casă străină, ca o frunză în vânt, mă simt a nimănui. Nu cer o locuință, căci cine ar putea să-mi dea ceva al meu? Cer liniște și, poate, un mic ajutor. Să se gândească cineva că nu mai am nimic: nici cu ce mă îmbrăca, nici ce pune pe masă. Din cei 400 de lei trăim două guri. Dânsa, aici de față, mi-a dat un acoperiș. Nu aș putea să-i mănânc și ultima bucată — uitați în ce condiții stă. Eu mă mulțumesc că nu sunt afară, în plină ploaie. N-ar fi prima dată. Aproape că mă consolasem cu ideea. Dar mai există oameni buni care, într-o clipă, își aduc aminte că și noi suntem tot oameni. Chiar dacă, încercați de necaz, uităm să mai trăim." De fiecare dată când rostea cuvântul „acasă", lacrimile îi țâșneau. Pe loc nu mai avea putere să spună nimic. Se așternea liniștea. Te privea lung și parcă te ruga din suflet să uiți acel cuvânt. Despre tinerețe nu are prea multe vorbe de laudă. A fost una chinuită: dată afară din casă cu copiii în brațe, fugind pe unde a apucat. Iar acum, când soarele a apus și a îmbrăcat hainele bătrâneții, pare la fel de lovită de soartă, a nimănui. Pusă într-un colț, cu oameni care îi repetă întruna că speranța de a avea o casă s-a dus de mult. Bunica Iulica are nevoie, mai presus de orice, de un dram de liniște, de o îmbrățișare și de o vorbă bună.