Bunica Florica: singură, oarbă și în frig

Încă se mai simte frigul din cameră, iar vorbele bunicii răsună greu. Pereții crăpați poartă dorul celor care nu o vizitează, iar lacrimile ei se simt în suflet. De când am pășit în curte, am simțit că ceva nu e în regulă. Coșul casei nu scotea fum, geamurile păreau aburite. O lumină slabă se zărea prin geamul crăpat, iar ușa care abia se închidea ținea frigul înăuntru. — Sunteți acasă? …de parcă ar fi putut pleca undeva. De câțiva ani nu mai vede, iar dorul de un glas cunoscut o seacă pe dinăuntru. Are puțin peste 70 de ani, dar pare cu mult trecută de ei. Anii grei, plini de durere, atârnă tot mai apăsător în sufletul ei pustiu. Nici măcar soarele nu-i mai bate în fereastră, iar gândul că nimeni nu-i mai calcă pragul o mistuie încet. Am pășit pe pământul rece din casă, simțind fiori și tăcere. Într-un final, a răspuns: „Veniți, că sunt aici." Cu greu se mișca, înghețată parcă până în oase. Privea în gol, cu ochii care nu mai vedeau nimic. — Cine e acolo? Singurele cuvinte care spuneau atât de multe fără să vrea. — Nu vedeți deloc? …doar umbre și nimic în plus. De ceva timp, nici nu prea mai aude. Frigul parcă i-a înghețat și auzul. În casă sunt câteva grade, tavanul e crăpat, iar geamul dinspre stradă pare pus acolo de formă. Pereții poartă urmele suferinței îndelungate și ale unui dor care nu se stinge. — Nu aveți pe nimeni? „Ba am, dar nu vor să știe de mine. Sunt ani buni de când nu i-am mai văzut. Nu știu ce rău le-am făcut de m-au lăsat a nimănui." Pe rând, au plecat toate. Fostul soț, într-o lume mai bună. Casa unde a locuit a rămas în urmă — nu a avut niciun drept asupra ei și, într-o zi, s-a trezit sub cerul liber. Acolo unde se află acum, rareori i se deschide poarta de către cineva. De grijă îi poartă o vecină, oferindu-i sprijin ca să poată duce în spate tot necazul. În rest, nimeni nu-i mai spune o vorbă de încurajare. O altă vecină îi mai deschide uneori poarta, să vadă dacă e bine. Printre lacrimi, bunica Florica își amintea de fiecare zi în care nu a mâncat ca să-i ajute pe toți. Dar oamenii uită și trec indiferenți. — Ce ați pățit la mână? „Dacă nu mai văd, m-am încălzit la aragaz. Am avut mâinile atât de înghețate, încât n-am simțit că le țin prea mult deasupra focului. De acolo mi se trage, dar a trecut." În timp ce vorbeam, aburul respirației era singurul lucru care mai încălzea camera. Uneori, bunica pica pe gânduri, ochii i se umezeau și dădea ușor din cap, de parcă înțelegea și cuvintele nespuse. „Nu pot pune sobă, că n-am nici coș, iar tavanul n-ar rezista să dau o gaură. Poate nici camera în sine. Pe curent nu mă pot încălzi — ar veni prea scump." Orice soluție venea la pachet cu o altă problemă. Și asta durea cel mai tare. Cu frigul în oase și picioarele înghețate, i-am făcut o promisiune: „Vă redăm vederea." În ochii bunicii Florica am văzut speranță, dincolo de lacrimi și de dorul care nu se stinge. Ne dorim să o sprijinim și să-i redăm șansa de a vedea din nou, după ani trăiți ca într-o temniță rece. În timp ce își povestea viața, am închis ochii și am simțit un nod în gât — încercând să-mi imaginez cum își duce traiul zilnic: fără vedere, lovind fiecare colț al camerei ca să știe unde se află.