Bunica Elena doarme cu teama că nu prinde dimineața

Undeva, în gând, mi-au rămas lacrimile Bunicii Elena. Mică de statură și cu un glas aparte, s-a apropiat încet, cu pași mici, palmele încrucișate și un tremur care îți dă fiori. A arătat cu degetul spre casă și, ștergându-și ochii umezi, a spus doar atât: „Uitați-mă, mumă, acolo mi-am dus viața și acum totul se șterge. Mi-e frică. Vine noaptea și nici nu știu dacă mai prind dimineața. Și nu pentru mine mă tem, ci pentru fata mea, care destul a fost bătută de soartă, dându-i o boală grea. Ne rugăm la Cel de Sus să se îndure de noi și să ne mai lase o zi în viață." M-a prins de mână și m-a rugat să o însoțesc. Am pășit în curtea ei — mare, curată, plină de flori sădite chiar de mâna dânsei, cu drag și răbdare. Mi-a spus că ar vrea să mai rămână măcar câțiva ani, să-și vadă copila în viață. Totul a fost bine până într-o zi, când lumea parcă s-a schimbat. Acoperișul s-a stricat, iar casa aceea bătrânească nu a mai rezistat trecerii anilor. „Mumă, casa asta are poate sute de ani, nici nu știu exact. Fata mea e bolnavă din naștere și am ținut-o aici, lângă mine. Are o pensie de boală de numai 80 de lei, iar eu, puțin peste 400. Nu știu cum ne ajungem de pe o zi pe alta. De mâncare nici nu-ți mai spun. Luna asta, lumina ne-a venit 200 de lei. Fă dumneata un calcul și spune-mi unde să împart mai repede. Că nu mă gândesc la mine, gândul mă duce mereu la ea. Cât de mult s-a abătut necazul asupra fetei mele. Are probleme din naștere, dar am ținut-o aici, la pieptul meu. De mi-a fost bine sau nu, numai eu am știut cât am răbdat. Așa m-am chinuit o viață. Poate așa mi-a fost dat. Dar nu mă așteptam ca, acum, în prag de iarnă, să ajung să dorm sub cerul liber. Uite, peste puțin timp îmi bat în poartă șaptezeci și patru de ani. Și nu știu dacă îi prind." A făcut o pauză și, cu vocea tremurândă, a adăugat: „Am un mare of în suflet. În fiecare seară adorm tot mai greu. Mai zilele trecute a plouat. Prin acoperiș, în casă, pe noi. Tavanul, și-așa crăpat, părea să pice bucată cu bucată. M-am rugat doar să prindem dimineața. Să se oprească ploaia, să putem ieși și noi ca tot omul. Să nu ne prindă sub dărâmături, că poarta aia, dacă se blochează, ne-ar găsi prea târziu. Dar oameni suntem și noi. Ce să fac? Mă uit cu greu spre cer, dar știu că Domnul nu ne dă mai mult decât putem duce. Avem nevoie de ceva, măcar să putem trece iarna. De restul, ne mai descurcăm. Mai pun prin grădină, mai căpătăm de la lume. Fata, așa cum e ea, mai sparge un lemn, mai cară ceva, iar lumea ne mai dă cât poate. Astăzi puțin, mâine altceva, cât să nu răbdăm de foame. În rest, nu știu ce să vă spun. Când vine seara, mă gândesc cu greu să intru în casă. Îmi fac de treabă prin curte, doar-doar n-o veni noaptea. Că tremur când mă pun în pat. Mă uit la tavan, mă închin și mă rog să prind dimineața. Și asta nu-i de ieri sau de azi. Ultimele ploi păreau că nu se mai opresc. M-am rugat la o minune. Acum, văzându-te la poartă, zic că rugile mi-au fost ascultate. Poate poți face ceva, am auzit că ai mai ajutat lume. Și oamenii nu te-au lăsat, mumă. Poate s-or îndura și de noi, să facă o minune. Că și noi suntem tot suflete pe pământ." În timp ce povestea, s-a desprins o cărămidă din perete. S-a speriat și a amuțit. Lacrimile i-au izbucnit și a spus cu glas frânt: „Mă scuzați, vă rog să nu plecați. Nu vă speriați. Așa se mai aude din când în când, mai pică câte ceva. Contorul l-am acoperit, să nu-l plouă, Doamne ferește, să nu ne curenteze. Poate am fi făcut și noi ceva, dar cu ce? Eu nu mai pot munci. Uitați-vă la mine. Iar fetei, câte să-i cer? De multe ori abia ajunge acasă. Mi-e frică s-o las singură. Cât sunt aici, simt că trăiește și ea. Apoi, ce-o vrea Domnul, că nu mai ține de mine." Tăcerea s-a așternut peste noi. Eu nu mai îndrăzneam să zic nimic, iar dânsa plângea întruna. Am rugat-o să se liniștească și i-am promis că nu vom lăsa lucrurile așa. Avem un container modular pe care, până acum, l-am pus la dispoziția altei familii. Ne dorim acum să îl ridicăm de acolo și să îl aducem la Bunica Elena, însă costurile de transport și montare se ridică la aproximativ 5.000 de lei — o sumă pe care nu o putem acoperi singuri. Elena are o bunătate cum rar mai vezi. Mâinile îi tremură, ochii îi sunt plini de lacrimi și de lumină. O vorbă bună, o inimă caldă și o credință care încă ține aprinsă speranța. Să afle cât mai mulți de ea.