Ana: singurătatea care doare mai tare decât frigul

În încercarea de a înțelege lacrimile oamenilor, te izbești, de cele mai multe ori, de un zid invizibil. Din stradă se vedea o căsuță mică, cu ziduri crăpate și geamuri demult lipsă, de parcă nimeni n-ar mai putea locui acolo. Dar, privind mai atent, un firicel de fum ieșea dintr-un coș aproape prăbușit. O casă veche de peste o sută de ani, așezată în mijlocul unei curți surprinzător de curate și îngrijite. O mână de om cu ochii mari și înlăcrimați — atât îți trebuie ca să înțelegi un suflet. Ea este Ana, omul care ne-a ajuns la inimă. *„Poftiți. Haideți, vă rog, intrați în curte. Dacă vreți, mergem înăuntru. Cu grijă, să nu vă loviți."* Camere mici, ziduri prin care poți vedea afară, un tavan crăpat și un lemn pus în mijlocul încăperii — sprijin improvizat, de teamă să nu cedeze totul. Ne-am așezat pe un pat și ne-am simțit, ciudat, ca acasă. O liniște grea plutea peste tot. Iar ea, printre lacrimi, ne mulțumea că i-am călcat pragul. *„De mult nu m-a mai vizitat cineva. Nu că n-ar avea cine, dar pentru ei nu mai exist."* Soțul l-a pierdut în urmă cu doi ani. Venea spre casă când s-a simțit rău și a căzut. De atunci a plecat într-un loc mai bun. Îi duce dorul în fiecare zi. Băiatul pe care l-a crescut în lipsuri, luându-și de la gură ca să nu-i lipsească nimic, a uitat de ea. *„Nu m-am așteptat să mă ajute cu ceva. Dar nu de aia i-am dat naștere. Mi-aș fi dorit doar să-i aud vocea din când în când. Atât, nimic în plus."* Uneori, lipsa unui cuvânt te doboară mai tare decât orice boală. Venitul ei — trei sute de lei. Cei mai mulți se duc pe medicamente. Din ce rămâne, o pâine la trei zile și câte un ou. Astăzi, o vecină a chemat-o la o ciorbă din câteva legume. *„Mă știe că sunt a nimănui."* Toată vara a cărat lemne din pădure, strângând ce rupea vântul, braț cu braț, zi de zi — ca să nu tremure iarna. *„Atât mi-ar mai fi trebuit. În rest..."* Dar cel mai mult o dărâmă dorul de cei care nu vor s-o vadă. Singurătatea aceea apasă mai tare decât frigul din casă. *„Noroc că n-am curent și n-am avut vreodată. Așa pot adormi mai devreme. Și mă rog în fiecare seară să nu o duc prea mult, căci dorul ăsta mă usucă din picioare. Când privesc către poartă și văd că nimeni nu o deschide, simt că mă sting câte puțin."* A ajuns să iasă la poartă și să-i privească pe trecători. Îi aude spunând în grabă: *„Mă duc, că mă așteaptă copiii acasă."* Pe ea nu o așteaptă nimeni, nicăieri. Urmează să se interneze din nou. Nu este bine. Dar continuă, atât cât o rabdă sufletul. *„Voi, cei care încă aveți părinți, să nu-i lăsați ai nimănui. Căci suferă, zi de zi, mai mult decât vă imaginați vreodată. Degeaba veți veni peste ani și veți strânge la piept o fotografie — omul nu va mai fi acolo să vă asculte. Iar amintirile vor durea atât de rău."*