Alexandra: mâini reci, suflet cald în ajun de Crăciun

A fost ajunul Crăciunului. O zi lungă, obositoare, cu ploaie care nu contenea și temperaturi de puțin peste 2 grade. Alergasem aproximativ 200 de kilometri, din poartă în poartă, la familiile care ne așteptau. Eram ud până la piele, nu mai simțeam urechile și mai aveam câteva mașini de descărcat. Dar nu puteam renunța — eram conștient că dincolo de fiecare ușă era cineva care conta pe noi. Ușor trecute de ora 17, ne îndreptam spre ultima oprire a zilei. Stăteam la semafor, cu gândul deja acasă, când am auzit un bătut ușor în geam. „Doriți un ziar? Haideți, că mai am câteva… să merg și eu acasă." Era Alexandra. O cunosc de mult. Am lăsat geamul jos — din mașină ieșea o căldură de peste 25 de grade — și i-am întins mâna să o salut. În acel moment am simțit ceva care m-a oprit din orice gând: mâinile ei erau atât de reci, încât, pentru o secundă, am simțit că îngheț. „Ce faci? Nu se poate să fii aici pe vremea asta… A plouat într-una." „Știu… nu mai pot! M-am dus în stație, am intrat puțin, am ieșit iar. Ce să fac? Trebuie să pun și eu o pâine pe masă. Mâine e Crăciunul." Am luat un cozonac din spate și i l-am întins. A început să plângă. „Mulțumesc din suflet, nea Cristi. Astăzi pun și eu ceva pe masă. Crede-mă, nu aveam nimic. Ziceam că după ce plec de aici iau ceva și mă duc acasă să dorm, că nu mai pot." „Nu aveai nimic?" am întrebat. „Glumești?" „Nu. N-am de ce să glumesc. Am o sticlă de apă în buzunar. Altceva… nimic." Am rugat-o să traverseze și am oprit mașina. Am deschis portbagajul. Sunetul pe care l-a scos atunci îmi este imposibil de reprodus — era uimire, bucurie, tristețe și ușurare, toate deodată. „Hai să punem totul în cutia asta și mergi liniștită." „Îți mulțumesc din suflet. Mă duc, că mă așteaptă nepoții și cumnata. Uite… dacă ai putea să-mi dai și o sticlă de ulei, aș fi cea mai mulțumită." I-am pus acolo cât să aibă din plin. Pentru că Crăciunul vine pentru toată lumea — și cel fără posibilități are nevoie să mănânce nu doar azi, când e sărbătoare, ci și mâine. Alexandra este un copil crescut în sistemul de protecție, care nu a știut ce înseamnă o sărbătoare acasă sau o masă caldă. În fiecare zi parcurge kilometri întregi prin intersecții, vânzând ziare, încercând să-și câștige pâinea cinstit. Dacă îi spui că nu ai, nu se supără — ba chiar îți mulțumește. Dacă o răstești, îți zâmbește și îți arată că ea e altfel. Iar dacă îi dai ceva, nu te uită o viață.